Poate că este potrivit și folositor să ne reamintim, acum, la 173 de ani de la nașterea marelui Eminescu, spusele lui cu referire la rostul existenței omenești: ”Atingerea absolutului e fericirea supremă, iubirea împlinită e doar o treaptă spre fericire”.

Această comuniune cu absolutul, despre care vorbesc toate marile tradiții spirituale, reprezintă, așadar, cea  mai înaltă condiție evolutivă la care poate avea o ființă umană acces. De aceea, cuvintele de mai sus ale marelui nostru poet ne oferă, cred, posibilitatea de a înțelege de ce trecerea lui Mihai Eminescu prin lume a încrustat, lasă, și încă va lăsa asemenea urme înstelate asupra culturii românești și universale. El a fost și va rămâne o personalitate imensă, în stare să lumineze celorlalți drumul înspre esențial, datorită puterii minții și sufletului lui de a extrage lumini proaspete tocmai din acea zonă de cunoaștere verticală a adevărurilor ce structurează, întrețin și pun în mișcare realitățile lumii noastre. Căci este vorba, desigur, despre înțelegerea, prin trăire directă, nemijlocită, a acelui Adevăr despre care Isus Hristos ne învață că ne va face liberi.

George Călinescu spunea undeva că: ”Un geniu lasă, de plânge sau de râde, o dâră de foc cosmică pe traiectoria lui existențială, dând o lecție de construcție umanității”. Ridicând, prin sine însuși și cu har de la Dumnezeu, cultura românească la verticala acestei ”dâre de foc cosmice” , Mihai Eminescu a făcut posibilă apariția, pe cerul culturii universale, a unor străluciri și înțelesuri noi, vizibile din oricare punct situat dedesubt, la suprafața acestei planete albastre.