Casa de Poezie Light of ink anunță noi apariții editoriale ale foștilor membri ai clubului de poezie de la Suceava. Este vorba despre volumul de debut „frumusețea este”, scris de Andreea T. Felciuc, respectiv volumul de debut „Grădina de naftalină”, scris de Roxana Baltaru.

Notă de prezentare

Andreea Felciuc (n. 1992, Iași). Designer și arhitect multidisciplinar, scenograf și artist new-media în Londra, Marea Britanie. Fostă membră a Clubului de Poezie Alecart și a Cenaclului Literar Zidul de Hârtie. Câștigătoare a mai multor premii literare. A publicat poezie și articole în reviste importante: Rețeaua Literară, Dilema veche, Vatra, Tribuna, Bucovina literară, Astra, Alecart.A absolvit Facultatea de Arhitectură “G.M.Cantacuzino” din Iași, axându-se pe dimensiunea experimentală și interdisciplinară a arhitecturii. De asemenea, a absolvit cu dublă diplomă programul internațional de masterat al Institutului de Arhitectură din cadrul Universität für angewandte Kunst Wien, Greg Lynn Studio.În 2018, și-a inițiat doctoratul cu titlul “Protoarhitectura: între organic și virtual”. Recent, a publicat la Editura Vinea (editor, Nicolae Tzone) volumul de debut frumusețea este, cu o prezentare de Roxana Dumitrache și Mircea A. Diaconu. 

Referințe

Poemele Andreei T. Felciuc sunt ca un alt continent, un altul între cele cunoscute. Intimitatea spațiului poetic – autentică și crudă, fără a epuiza factorul prospețimii, al noutății – rămâne de la primul vers până la ultimul foarte generoasă cu cititorul: trăiesc din cota lucrurilor gestionată/ la comun cu toţi cu ceilalţi//nu sunt femeia în verde femeia/în albastru femeia în dantelă. Transformând spațiul în cronotop poetic: Carolina de Sud, Portland, Chicago/Rătăcesc în spitalul Jesse Brown zile întregi, Lufthavn/ultima oprire în Danemarca, Filicudi, Marea Tireniană, autoarea trasează hărți și machete de lumi posibile, ca în planurile de consistență ale lui Deleuze, le dezvăluie stranietatea, violența sau inerția, pentru a se întoarce inevitabil în cel mai intim spațiu pe care îl putem locui – propriul corp: nu mai puteam scânci mare/era durerea dorința să rup în bucăți/trupul să-mi construiesc altul/dintre buze ieșea zgomotul ca torsul. Preluând din experimentalism observația ironică – ironia e un lucru preţios –  și plasându-o chiar și în iubire, pentru a denunța fără stridențe și fără urmă de de tezism falsul romantism consumist, volumul  Andreei T. Felciuc este un întreg poem al corporalității, al fragilității și al frumuseții corpului feminin, obligat să coabiteze cu vulnerabilitățile și, de ce nu, cu o tot mai evidentă lipsă de frumos a lumii.

Roxana Dumitrache

Spunând frumusețea este, Andreea (Andreea T. Felciuc, firește) își ia un fel de revanșă. Poezia ei e despre asumarea unei proiecții. Un subiect care-și cenzurează trăirile și din care n-au rămas decât dezamăgirea – dar dezamăgirea e spusă în cuvinte reci – și puterea de a o contempla. Un trup cenzurat, o senzualitate refuzată, o ardență stinsă, o transparență care transpune trecutul în imagine. Un fel de epistole către trecut sunt cele mai multe dintre poemele ei. Andreea e prea lucidă pentru a nu prefera spasmului cuvintele. Prea lucidă și, dezamăgită, puțin cinică. Relativ la prezent (prezentul scrierii, să se înțeleagă), el nu este decât această textură a devitalizării (în cel mai bun caz, evocare a unui alt timp), care nu-i decât o dezamăgire în plus. Departe de a fi o dezlănțuire de epidermă sau de afect, poezia e cenzurarea efuziunii celei mai discrete. O denunțare a ei. În tot cazul, proiectarea în imagine și, deci, dedublarea nu fac decât să ducă în pragul unei alienări. Dar și alienarea acesta e mai bună de contemplat decât de trăit. Andreea nu coboară în bolgiile eșecului și ale dezamăgirii, așa cum nu coborâse nici în acelea ale epidermei. Dar poate că o șansă există (pentru Andreea și pentru poezia ei, deopotrivă). Ultimul grupaj, diferit în totul, mai oferă șansa unei eliberări. S-a petrecut ea deja și volumul de-acum este expresia ei? E doar punctul de la care, de-abia de-acum, să așteptăm noi mutații? Iată de ce, spunând frumusețea este, Andreea își ia un fel de revanșă.

Mircea A. Diaconu

Notă de prezentare 

Roxana Baltaru (n. 1991, Rădăuţi). Locuiește în Coventry și profesează ca Assistant professor in Sociology la University of Warwick. Doctor în Sociologie, Universitatea Essex. Fostă membră a Clubului de Poezie Alecart & a Cenaclului Zidul de Hârtie. Fondatoare a Cenaclului Literar pentru Studenții Români, Universitatea Essex. Laureată la numeroase concursuri literare. A publicat în reviste de profil: Steaua, Convorbiri Literare, Cafeneaua Literară, Tribuna, Luceafărul de dimineață, Alecart.Pasionată de poezie, științe sociale și problematica mediului.  Recent, a publicat la Casa de Pariuri literare volumul de debut “Grădina de naftalină”(editor, Cristian Cosma), cu o prezentare de Alexandru Cistelecan.

Referințe

Pare că prima grijă a Roxanei Baltaru în plimbările ei prin Grădina de naftalină este să nu dea ceva în foc, fie că-i vorba de nostalgii, fie că-i vorba de senzuale și erotice, fie că-i vorba de marginalii sociale. Cele scoase de la naftalină sînt aranjate în cadre biografiste, cu discretă dominanță tematică pentru fiecare secvență, dar și orînduite pe un fir aparent cronologic (sub forma unor capitole de biografie) și ținute într-o strictă disciplină minimalistă. Roxana veghează ca sub notațiile realiste – și cam deceptive –  insinuanțele lirice doar să pîlpîie și nu cumva să prindă prea mare viteză de sugestie. Cînd “calcă pe astfalt”, calcă pe asfalt și doar atît – în deplină denotativitate și într-un fel de conspirație tautologică între notație și real. Această “inapetență” pentru conotativitate e însă doar partea de provocare (Roxanei îi place să se joace, inclusiv de-a caligramarea), căci în partea de adevăr peste notațiile detașate, ca de spectator, cade întotdeauna o picătură narcotică. Roxana e o farmacistă subtilă a stărilor, făcîndu-le să survină aproape clandestin, dar inevitabil.

Alexandru Cistelecan