Unul dintre handbaliştii de valoare ai Sucevei, extrema stângă Adi Mitrea, a decis să-şi încheie activitatea competiţională. Jucător de imaginaţie şi mult bun simţ, Adi Mitrea a făcut parte dintr-o generaţie de excepţie care a jucat o finală şi o semifinală de Challenge Cup. Adi Mitrea a fost multiplu campion naţional de juniori şi a evoluat la CSU Suceava, dar şi la Dunărea Călăraşi. Din teren, simpaticul handbalist sucevean va trece pe banca tehnică, fiind antrenori de copii, pentru moment, la CSU Suceava.
– Adi, spune-mi care au fost primii tăi antrenori?
– Primul meu antrenor la LPS, cu care am început activitatea, a fost Adi Bucătaru, iar apoi am trecut la domnul profesor Petru Ghervan, pe care-l stimez în mod deosebit şi care mi-a ghidat cariera de jucător.
– Cu care dintre colegii tăi de echipă te-ai înţeles cel mai bine?
– M-am înţeles bine cu toată lumea, am fost ca o familie şi dovadă au fost şi rezultatele pe care le-am obţinut împreună. Eu am fost generaţie 1983 cu Adi Chiruţ, Bogdan Şoldănescu, Răzvan Bernicu, Vlad Glucovschi, Ionel Hatnean şi Mihai Nicolaievici. Îmi pare rău dacă am uitat pe cineva, însă am fost prieteni cu toţii. Mai mult, am încercat de-a lungul anilor să strângem, ca să zic aşa, relaţiile între noi, eu cel puţin fiind cumătru şi cu Adi Chiruţ şi cu Răzvan Gavriloaia.
– Care a fost perioada ta cea mai fastă?
– În mod cert, a fost momentul în care am jucat finala Challenge Cup, apogeul fiind victoria noastră de la Reşiţa din tur în care am surprins pe toată lumea. Păcat de retur, însă accidentarea lui Mădălin Ţuţu ne-a afectat foarte mult atât psihic, cât şi în angrenajul echipei.
– Cât este de grea viaţa unei extreme?
– Nu neapărat viaţa unei extreme, viaţa de sportiv este una dificilă şi plină de sacrificii. Vă daţi seama că mi-am început cariera pe beton, pentru ca apoi să trec pe suprafeţe de joc mai delicate, ca să zic aşa. Trebuie să strângi din dinţi şi să treci peste inerentele accidentări. Mi-ar fi plăcut să mai joc o perioadă, dar accidentările sunt tot mai dese pe fondul unui handbal foarte aprig şi trebuie să las locul celor mai tineri să se afirme.
– Ce este în sufletul unui sportiv atunci când se retrage din activitatea competiţională?
– În mod cert este un moment greu. Trecerea de la statutul de jucător la cel de antrenor este dificilă, dar este o altă etapă din viaţă şi mă aşteptam la acest lucru. Este destul de interesant de lucrat cu copiii, va mai dura puţin până să-mi intru în ritm, însă pot să spun că îmi place şi am răbdare.
– Ai un băiat, Rareş, ai vrea să urmeze o carieră de handbalist?
– Sincer să fiu el are calităţi şi-i place handbalul. Totuşi nu ştiu ce să spun, depinde de el cel mai mult. Pentru că ştiu viaţa de handbalist, de sportiv, parcă l-aş îndruma spre alte domenii mai sigure puţin.